marți, 30 noiembrie 2010

Cele mai frecvente 50 de agramatisme


GREŞIT -> CORECT

aşează -> aşază
afoană -> afonă
aibe -> aibă
albitru -> arbitru
amîndorura -> amîndurora
asterics -> asterisc
atu -> atuu
bagabont -> vagabond
cearceaf -> cearşaf
celălant -> celălalt
complect -> complet
covertură -> cuvertură
creem -> creăm
desconspirare -> deconspirare
dezăpezire -> deszăpezire
dragile -> dragele
fierăstrău -> ferăstrău
frimituri -> firimituri
ghenă -> gheenă
ghiuvetă -> chiuvetă
idea -> ideea
şifonier -> şifoner
ţigare -> ţigară
înşeală -> înşală
juristprudenţă -> jurisprudenţă
juritic -> juridic
macheaj -> machiaj
marfar -> mărfar
maseor -> maseur
măta -> mă-ta
mingii -> mingi
moto -> motto
mucegai -> mucigai
muşchiulos -> musculos
opsaid -> ofsaid
ordinei -> ordinii
plover -> pulover
preerie -> prerie
propietate -> proprietate
repercursiune -> repercusiune
respectuasă -> respectuoasă
rezidu -> reziduu
sanda -> sandală
sectembrie -> septembrie
snoabă -> snobă
tăntălău -> tontălău
treling -> trening
vendicativ -> vindicativ
vroiam -> voiam
zii -> zi-i

marți, 23 noiembrie 2010

Şcoala românească - Fabrică de tîmpiţi

Motto: Educaţia este procesul prin care o grămadă de prejudecăţi îţi sunt vîrîte pe gît (Martin Fischer)

Nu mă pot pronunţa asupra sistemelor de învăţămînt din alte state pentru că dacă nu cunosc, e mai bine să tac. De aceea voi vorbi strict despre cel autohton.
Îmi amintesc cum în clasele mici ni se spunea că învăţătoarea este o a doua mamă. Şcoala ar trebui să fie o extensie a educaţiei de acasă. Şcoala ar trebui să ne pregătească pentru viaţă. Dar asta e teorie...

Se pune accentul pe redare, nu pe înţelegere
Este cerută memorarea unor definiţii cuvînt cu cuvînt, cînd asta nu ar presupune altceva decît să fii papagal. Şi papagalul, pasărea, poate reda anumite cuvinte pe care le aude, uneori chiar expresii. Dar asta nu înseamnă că le înţelege.
Să dau un exemplu. În liceu aveam 2-3 colegi atît de reduşi psihic, încît atunci cînd copiau după mine, nu erau capabili măcar să schimbe două cuvinte, să găsească nişte sinonime, să facă o inversiune. Copiau aproape la virgulă, din două motive:
1.Aşa au fost învăţaţi, să redea cuvînt cu cuvînt, asemeni unei benzi de magnetofon. Fără a trece informaţia printr-un filtru propriu, care dacă nu e dezvoltat în copilărie, nu are cum să mai apară în viaţa de adult (e ceva gen "use it, or lose it").
2.Sunt obişnuiţi ca asta să aştepte profesorii. Sunt obişnuiţi să nu li se ceară să gîndească (şi se obişnuiesc aşa... without brain function).

Se pune accentul pe cantitate şi nu pe calitate
Se predau o grămadă de inutilităţi - Nu vor folosi niciodată nimănui, în loc să se insiste pe elementele esenţiale. E mai bine să stăpîneşti două lucruri, dar bine, decît să ştii din toate cîte... nimic!
Se stă prea multe ore la şcoală - Nu mi se pare normal ca un copil din clasele I-IV să stea 6 ore la şcoală. 6 ore poate sta un adult la muncă, în niciun caz nu poţi cere asta unui copil.
Se dau teme inutile - Temele nu îşi au rostul! E de ajuns cît înveţi la şcoală, timpul liber trebuie să fie al tău. Dacă nu ai înţeles ceva la predarea din clasă, nu ai cum să înveţi de unul singur, acasă.
Se dau teme în vacanţe - Şi mai rău. Un adult aflat în concediu, trebuie să mai îndeplinească vreo sarcină de la serviciu? Atunci cum se poate cere unui copil să rezolve nu ştiu cîte probleme de matematică şi să citească nu ştiu cîte romane?

Se crează o competiţie inutilă
Încă din primele clase, sau chiar de la grădiniţă, eşti pus în competiţie cu ceilalţi. Un lucru foarte grav, care te poate determina ca mai tîrziu să te pui singur în competiţie cu alţii şi să ajungi să ai dezamăgiri, depresii. Să ne uităm la cazul multor fete care nu arată ca modelele impuse de societate şi care sunt afectate pe partea psihică. De multe ori se spune că mass-media e de vină, dar nu e aşa. Mass-media doar dă "modelul". Comparaţia are loc în mintea privitorului. Dacă nu ar exista televiziunea, tot ar exista comparaţii cu vecinele, colegele. E fix aceeaşi chestiune.
Singura competiţie este cu sine. Mereu va exista unul mai frumos, unul mai deştept, unul mai atletic. Nu le poţi avea pe toate, concentrează-te pe înclinaţiile, pasiunile, calităţile pe care le ai, şi dezvoltă-le. Nu este posibil ca cineva să nu se priceapă la nimic şi să nu-l atragă nimic.

Se predă religie (Îndoctrinare religioasă)
Un lucru foarte grav. În primul rînd, se crează o contradicţie absurdă între ce se învaţă la biologie (omul se trage din maimuţă) şi ce spune religia (omul are un creator). Mi se pare că suntem dacă nu pe primul, oricum, pe unul dintre primele locuri în Europa la ignoranţă (nu am am auzit de evoluţie).
I se impune copilului o religie, în loc să i se dea oportunitatea de a alege (alta sau niciuna). Nu prea se face Istoria Religiilor, cum ar fi fost, poate, acceptabil, ci se predă direct o singură religie. Care duce la fanatism religios şi intoleranţă.
Este un lucru îngrijorător cînd musulmanii, de exemplu, sunt invitaţi de profesori să iasă din clasă, dacă nu vor să ia parte la ceva la care nu pot fi obligaţi. Astfel li se induce şi lor, dar şi colegilor lor, ideea că sunt diferiţi, şi că nu au ce căuta printe oamenii "normali".

Şcoala face şi bine, e nevoie de educaţie, dar face şi la fel de mult rău. Iar rezultatele se văd într-o societate bolnavă. Suntem pe locul 2, în Europa, la consumul de alcool (după Irlanda, dar înaintea Rusiei). Cred că suntem pe locul 1 la violenţa în familie. Ne întrebăm cum reuşim să ne alegem mereu conducători nenorociţi, unde îi găsim. Îi găsim printre noi şi noi îi alegem. Îi alegem pentru că sunt la fel ca noi. Nici mai buni, nici mai răi; doar la fel. Geniile care ajung la NASA ori iau premii la Cannes sunt excepţiile. E o masă de oameni proşti, incapabili să dezvolte o personalitate proprie, incapabaili să emită idei, concepte. Cărămizi într-un zid fără culoare. Prizonieri într-o închisoare invizibilă.

joi, 18 noiembrie 2010

The Best of Eurovision 2001-2010 (My Top 50)



În ordine alfabetică:
Arsenium feat. Natalia Gordienko & Connect-R - Loca
AySel & Arash - Always
Beth - Dime
Christina Chanée & Tomas N'evergreen - In A Moment Like This
Daz Sampson - Teenage Life
Deep Zone & Balthazar - DJ, Take Me Away
Dima Bilan - Believe
Dima Bilan - Never Let You Go
DJ Bobo - Vampires Are Alive
Elena Gheorghe - The Balkan Girls
Eva Rivas - Apricot Stone
Fame - Give Me Your Love
Friends - Listen To Your Heartbeat
Giorgos Alkaios & Friends - Opa!
Hadise - Düm Tek Tek
Hanna Pakarinen - Leave Me Alone
Helena Paparizou - My Number One
Hera Bjork - Je N'ai Sais Quoi
Jemini - Cry Baby
Jessica Garlick - Come Back
Kalomoira - Secret Combination
Karolina - Mojot Svet
Kate Ryan - Je T'Adore
Lena Philipsson - It Hurts
Luminita Anghel & Sistem - Let Me Try
Malene - Tell Me Who You Are
Martin Vucic - Make My Day
Max - Can't Wait Until Tonigh
Mihai Traistariu - Tornero
Miodio - Complice
Monica Anghel & Marcel Pavel - Tell Me Why
No Angels - Disappear
Paula Seling & Ovi - Playing With Fire
Ruslana - Wild Dances
Safura - Drip Drop
Sarbel - Yassou Maria
Serebro - Song #1
Sertab - Everyway That I Can
Shiri Maimon - Hasheket Shenish'ar
Sirusho - Qele Qele
Skamp - You Got Style
Sunstroke Project & Olia Tira - Run Away
Susanne Georgi - La Teva Decisió (Get A Life)
Svetlana Loboda - Be My Valentine
t.A.T.u. - Ne Ver', Ne boisya
Tom Dice - Me And My Guitar
Urban Trad - Sanomi
Waldo's People - Lose Control
Wig Wam - In My Dreams
Yohanna - Is It True

marți, 16 noiembrie 2010

I Believe

Motto: Cît trăiesc, sper (Plinius Senior)

De multe ori, ca ateu, mi s-a întîmplat să fiu întrebat în ce cred. Şi răspunsul era "în nimic" sau "în mine". Dar mereu am ştiut, deşi n-am arătat, că something's wrong about that. Cei care spun că, pînă la urmă, trebuie să crezi în ceva, se pare că au cam avut dreptate... Nu poţi să crezi în nimic, că dacă crezi în nimic, eşti nimic.

Dacă m-ar întreba cineva, acum, în ce cred, răspunsul ar veni natural "într-o prietenie". O prietenie în care am crezut cu toată fiinţa, la care m-am raportat şi care a fost... refugiul meu. Fix la fel ca atunci cînd oamenii, aflaţi la ananghie, se-ntorc la religie şi devin subit mai credincioşi. Dacă aveam o problemă, un necaz, mă consolam cu ideea că, cel puţin, există acea prietenie. O prietenie pe care, din păcate, nu am ştiut să o preţuiesc la adevărata valoare. Oare de ce, de atîtea ori, trebuie să pierdem mai întîi un lucru pentru a ajunge să-i înţelegem, pe deplin, însemnătatea?

De multe ori, în discuţiile mele despre religie, Dumnezeu, ştiinţă, am întîlnit un răspuns pe care nu l-am înţeles, pînă de curînd. Indiferent de forţa argumentelor aduse, mulţi oameni îşi motivează credinţa prin "am nevoie să cred". O nevoie pe care multă vreme am considerat-o complet cretină şi iraţională. Şi chiar dădeam un exemplu, aici:
"Matrix" este un film nu de acţiune, ci de filosofie. Există o scenă, la un moment dat, în care Morpheus îi oferă lui Neo două pilule. Una albastră şi alta roşie. Dacă o alege pe cea albastră, revine în Ţara Minunilor şi trăieşte în continuare o minciună frumoasă. Dacă o ia pe cea roşie, în schimb, se trezeşte la o realitate mai dură decît orice închipuire.
Întotdeauna am spus că eu aş lua pastila roşie, pentru că sînt puternic şi pot accepta un adevăr, indiferent cît de dur ar fi. Hahaha. Uşor mai e să ne lăudăm singuri, cîteodată.

De ce ajung oamenii să creadă în lucruri, aparent, iraţionale? De ce dacă e un meci Brazilia versus România, unde toate datele arată că Brazilia ar trebui să zdrobească România, vor exista mulţi suporteri români care chiar vor crede că se poate produce un "miracol"? Poate pentru că o altă caracteristică foarte puternică a omului este că speră. Cea mai puternică armă a omului este speranţa.
Şi cu cît speranţa acelui suporter este mai mare, cu atît ajunge mai mult chiar să creadă că e posibilă o surpriză.

De ce un om pe care l-am cunoscut, şi care avea soţia bolnavă de cancer (i se mai dădeau maxim 6 luni), a continuat să creadă pînă în ultima clipă, că o va mai vedea sănătoasă? Pentru că speranţa lui, dorinţa lui, era mai mare decît a tuturor celorlalţi. Speranţa vine din dorinţă, iar credinţa din speranţă.

Tocmai de aceea, chiar dacă toată lumea mi-ar spune că it's over, eu continui să cred în acea prietenie. Am considerat că ne certăm, ne-mpăcăm, dar orice ar fi, rămînem prieteni. Iar creierul îmi spune ce consideră logic, dar inima îmi spune ce vrea ea. Şi într-o luptă creier - inimă, inima are mereu cîştig de cauză.

Sentimentele pozitive sunt, tot timpul, mai puternice decît cele negative. Chiar dacă de multe ori suntem conduşi de ură, invidie, sete de răzbunare, duşmănie ş.a.m.d. pînă la urmă, toţi căutam reconcilierea, pacea, iertarea. Pînă şi un criminal, speră, dacă este religios, că Dumnezeu îl va ierta şi îl va primi în rai. Găseşte el nişte pseudo-motivaţii de genu' "răul e în ADN-ul omului" sau "societatea m-a împins la rău" sau altele. Dar puţini sunt cei care chiar vor accepta că merg în iad, indiferent de ce ar fi făcut în viaţa lor.

Care este opusul speranţei? Opusul speranţei, antonimul ei, este disperarea. Obişnuiam să spun "cel care speră, moare disperat" (nici nu mai ştiu de cîte ori am zis-o). Ei bine, eu nu ştiu cum moare cel care speră, dar ştiu cum trăieşte cel care nu speră! "Cine speră, nu disperă" - pare o vorbă mult mai înţeleaptă.
La fel sper şi eu, că va veni o zi în care părţile negative vor rămîne în urmă, "păcatele" vor fi iertate, iar prietenia aceea va avea forţa pe care cred eu că o are, şi pe care vreau eu să i-o dau, să iasă din nou la lumină.

Aş putea face o prezumţie şi să spun că ceea ce e foarte posibil să gîndeşti acum, nu e adevărat. Deşi în multe privinţe ai avut dreptate, doar că mi-a luat prea mult să-mi dau seama. Ar putea părea un caz tipic în care prietenia dintre un băiat şi o fată e stricată de o dorinţă unilaterală de a fi ceva mai mult. Şi eu am luat în calcul varianta. Recunosc. Pentru că altfel nu-mi puteam explica de ce să doară atît pierderea unei prietenii, cînd s-au mai pierdut şi altele. Cînd în viaţă, inevitabil, prietenii vechi sunt înlocuite de unele noi. E un proces firesc. Cînd termini şcoala generală, îţi propui să păstrezi relaţiile de prietenie pe care le-ai legat, dar timpul face ca unele feţe să fie uitate şi înlocuite de noi prietenii legate la liceu, de exemplu (care, la rîndul lor, nu vor fi veşnice - decît f. rar).

Cel mai dureros este cînd pierzi un lucru la care ţii şi pe care l-ai avut în mînă. Este un sentiment sfîşietor, pe care nu-l doresc nimănui. Mult mai dureros decît pierderea unui lucru pe care, okay, poate l-ai dorit, dar nu l-ai avut niciodată. De fapt, nu poţi pierde ceva ce nu ai avut, in the first place.
Un om care şi-a dorit un copil, dar nu l-a putut avea, cu siguranţă va suferi. Va suferi enorm, e un vis neîmplinit. Dar tot va suferi infinit mai puţin decît altul care a avut un copil, dar l-a pierdut. Un om născut orb va suferi că nu se poate bucura de viaţă ca toţi ceilalţi, dar infinit mai puţin decît un altul care şi-a pierdut vederea pe parcurs. Cel din urmă nu se va obişnui niciodată cu ideea... You get my point. Poţi să regreţi ceva ce nu a putut fi, dar pînă la urmă poţi să şi admiţi că pur şi simplu nu a fost să fie...

Iubirea se împarte în mai multe tipuri. Există iubire de mamă, de fiică, de prieteni, de soţ ş.a. Dar eu cred că mai există şi altceva. Şi e o idee care habar n-am dacă există în filosofie sau în orice altceva, dar dacă nu există, lansez eu conceptul. Consider că există şi o "iubire supremă", cum am denumit-o eu. Una care le înglobează pe toate celelalte, doar că e mult mai puternică. Probabil că această "iubire supremă", atunci cînd apare (posibil să nu existe la toată lumea), apare sub forma dragostei de Dumnezeu. Am auzit mulţi oameni spunînd Dumnezeu e pe locul 1, familia pe locul 2. De fapt parcă e şi un fel de pildă în biblie, în care unei femei i se cere să renunţe la ce are ea mai de preţ pentru Dumnezeu. Femeia îşi ia copilul, merge cu el într-un loc anume şi tocmai cînd se pregătea să-i facă felu', intervine Dumnezeu care o opreşte (voia să vadă cît îl iubeşte). Am citit biblia pe la 12-13 ani, nu mai ţin minte prea bine... Poate greşesc şi o fi o poveste din altă religie, dar asta contează mai puţin către deloc.

Mi-ai arătat un drum pe care nu îl cunoşteam, după care mi-ai dat drumu' la mînă şi mi-ai spus "mergi tot înainte". Vreau să urmez acel drum, dar nu aşa... Şi e ciudat că multe dintre lucrurile pe care le-am spus aici, le-am realizat abia în ultimele zile. Mult mi-a mai trebuit! (retard)

Viaţa este scurtă... Am o singură întrebare. O întrebare care nu ştiu dacă va ajunge la tine. N-am idee dacă ştii că am un blog sau dacă ai intrat vreodată. Dar dacă ar fi să primesc cîndva, oricînd, un răspuns pozitiv, sigur că ar fi binevenit. Mai bine mai devreme decît mai tîrziu, dar niciodată nu va fi prea tîrziu.
Am considerat mult timp că în orice relaţie, de orice tip, atunci cînd se termină, minim una dintre părţi lasă o portiţă deschisă. O portiţă care, după o vreme, se va închide. Aşa cum am crezut că se va închide şi acum, dar nu a fost aşa. Nu poate fi aşa.
Pornesc de la afirmaţia ta "în fiecare om există şi ceva bun" şi-ţi pun o întrebare cît se poate de simplă: Vrei să mai fim amici? (sau mini-amici, sau măcar mini-mini-amici)

NOTĂ: Ştiu că pentru mulţi este inacceptabilă comparaţia dintre dragostea de Dumnezeu şi cea pentru "bieţi" muritori. Am făcut multe trimiteri la religie... Numai că nu toţi avem chef să iubim un "concept", o existenţă nedefinită. Şi nu zic mai mult, că n-am chef acuma să critic religia, tocmai cînd i-am mai înţeles cît de cît modul de funcţionare. Mesajul e pentru o singură persoană şi ideal ar fi ca ea să-l înţeleagă.

marți, 9 noiembrie 2010

Trandafir înfipt în inimă

Motto: Ştie ce este iubirea numai acela care iubeşte fără speranţă (Friedrich Schiller)

Nu mi s-a dat voie să respir şi nici n-am vrut
Am sperat să uit, dar nu s-a putut
Am crezut că dacă fug, totul va fi bine
Aş fi vrut să rup o parte din mine
Imagini vechi, în minte, mi se frîng
Nu mai am lacrimi să te plîng...

Iluzii deşarte, stau cap de listă
Nu vreau să mai caut ce nu există
Încerc să găsesc o cale, o evadare
Ca şi cum luna ar vrea să fugă de soare
Cad în aceeaşi capcană, fără nicio scăpare
În fiecare zi, acelaşi vis, de mii de ori moare.

Nici acum nu ştiu, de fapt, ce s-a întîmplat
Cine a greşit şi cine e perfect, încă n-am aflat
"Ce cîştigi dacă plîngi", întrebă ea
Neştiind că nu mai e nimic de cîştigat...
E o povară prea crudă, prea grea
E un destin ce mă strigă neîncetat.

Eşti ca un trandafir înfipt în inimă
Şi-s fără speranţă, a sorţii victimă
Din ce era, nu mai e nicio fărîmă
Ci o-ntrebare doar, ultimă enigmă
De ce nu ai iertat atunci, odată
De ce ai spus "niciodată"?