luni, 13 decembrie 2010

Părinţii - Îngeri şi demoni

Motto: Educaţia este mijlocul prin care părinţii îşi transmit defectele proprii, copiilor lor (Carrel)

Ca şi celelalte mamifere, omul are nevoie de protecţie pentru a supravieţui. Deşi omul este cea mai inteligentă fiinţă de pe planetă, în mod paradoxal, este şi cea mai slabă. Spun asta pentru că nicio altă vietate nu are nevoie să stea 18 ani lîngă părinţi.

Părinţii sunt prieteni şi duşmani. Ei ocrotesc copiii, dar în acelaşi timp, au grijă să îi facă foarte slabi. Cît mai slabi, pentru a se asigura că-i vor avea în preajmă cît mai mult timp. Unul dintre lucrurile pe care părinţii le urăsc cel mai mult este independenţa.
Un nou-născut este speriat, plînge mult. Şi cum să nu fie cînd e înconjurat de fiinţe mari şi puternice pe care nu le înţelege. Sentimentul este cu grijă întreţinut în anii următori. "Copiii nu trebuie să vorbească neîntrebaţi", "copiii trebuie să asculte de adulţi", "părinţii au întotdeauna dreptate".

Există două maniere prin care un părinte îşi poate "distruge" copilul:
1.hiperprotectivitatea - părinţii care-şi răsfaţă prea mult copiii, îi fac dependeţi de ajutorul extern. Le este greu, mai tîrziu, să se descurce singuri cînd nu e cineva care să-i ţină de mînă.
2.neexteriorizarea sentimentelor - părinţii care, deşi ţin la copiii lor, nu sunt capabili să o arate. Sunt acei părinţi care nu-şi mîngîie copiii, nu-i sărută sau nu le spun niciodată că îi iubesc. Aceşti copii ajung să se devalorizeze, au probleme de încredere şi de adaptare.
Sunt mulţi care ori se condamnă pe ei, ori în condamnă pe ceilalţi (societatea) dar le este ruşine să întindă degetul către sursa primară -> proprii părinţi. Pentru că aşa sunt învăţaţi; "copiii nu au voie să-şi judece părinţii".

Nu demult, am văzut la televizor un caz în care o adolescentă şi-a dat foc în faţa părinţilor, ne mai suportînd scandalurile zilnice. Ce reaţie credeţi că au avut aceştia, în faţa reporterilor de la Antena 1? Ei bine, s-au luat la ceartă, dînd vina unul pe celălalt.

De ce de multe ori cînd un copil fuge de acasă, părinţii îi transmit "gîndeşte-te la noi; fie-ţi milă de noi". De ce nu spun "gîndeşte-te la tine; nu-ţi va fi uşor"?
De ce cînd un tînăr se sinucide auzim comentarii de genul "cum a putut să le facă asta părinţilor" (pe sistemul "mortu' e de vină). Dar părinţii cum au putut să nu-l înveţe să fie puternic?

Cunosc un caz în care o femeie a făcut un copil la vîrsta de 41 de ani. L-a făcut nu din dragoste, ci din obligaţie. L-a făcut pentru că maică-sa îi reproşa că a trăit degeaba, că n-a fost capabilă să procreeze. Da, aţi auzit bine. Sunt mame care pot rămîne figuri puternice în faţa psihicului slab al copilului, chiar şi cînd acesta are 41 de ani! Femeia asta chiar fuma în timpul sarcinii, deci cel mai probabil acel copil va fi un obiect din care va încerca să facă ce va dori, pentru că aşa a fost învăţată.

Părinţii cer să fie răsplătiţi pentru eforturile lor. Ne cer să avem grijă de ei la bătrîneţe. Ne scot ochii (te-am spălat, te-am călcat). Cînd iubeşti cu adevărat nu vrei decît un singur lucru: ca persoana respectivă să fie fericită!
Copiii îşi răsplătesc înzecit părinţii prin simpla existenţă. Zîmbetul unui copil, inocenţa, bucuria... Cum arată o casă, o familie, fără copii? Cît de tristă este, cît de goală. Copilul dă culoare, copilul dă un scop în viaţă. Nu există datorie faţă de părinţi!

Şi cu asta, am cam încheiat "Trilogia răului" (Şcoala, Religia şi Familia).

luni, 6 decembrie 2010

Pierderea inocenţei

Motto: Dacă nu reîncepem să privim viaţa cu inocenţa şi entuziasmul copilăriei, nu mai are nici un sens să trăim mai departe (Paulo Coelho)



NOTĂ: La fel ca precedentele videoclipuri publicate pe acest blog, şi acesta este made by me. Mi s-ar părea lipsit de sens să postez clipurile altora pe un blog personal...

sâmbătă, 4 decembrie 2010

Credinţa în Dumnezeu, boală psihică?

Motto: Cei mai mulţi oameni ucid adevărul cînd adevărul le ucide religia. (Lemuel Washburn)

Ce ne-am face dacă 90% dintre noi am suferi de o afecţiune psihică? Cum ne-am da seama? Cea mai simplă metodă de identificare a unei anomalii este nota discordantă pe care o face subiectul. Metodă care nu se poate dovedi eficientă în ipoteza dată.

Cunoaşterea funcţionării creierului uman încă este într-o fază incipientă. Bolile psihice au intrat relativ recent în domeniul medicinei. Pînă nu demult, sensul suvîntului "nebun" era doar acela de "măscărici", "clovn".
Aşa-numita "religovirologie" (religovirology) analizează religia din perspectiva unei boli a minţii. Studii importante s-au făcut în domeniu, lucrări au fost publicate, dar din păcate, societatea s-a dovedit mai mult decît reticentă în a le studia. Un om sănătos se poate întreba, în diverse situaţii, dacă nu cumva a luat-o razna. Numai oamenii cu adevărat nebuni nu vor accepta vreodată posibilitatea asta. (la fel cum proştii nu-şi dau seama că sunt proşti)

Sunt uşor sesizabile similitudinile dintre comportamentul unei persoane religioase şi cel din patologia altor tulburări psihice.
Tulburarea obsesiv-compulsivă este o formă de anxietate care se manifestă prin gînduri şi temeri nejustificate care se transformă în obsesii şi care treptat, duc la un comportament repetitiv, compulsiv. Persoanele care ajung să conştientizeze faptul că au anumite obsesii nejustificate şi că suferă de tulburare obsesiv-compulsivă, încearcă să ignore aceste obsesii şi chiar să înceteze în a le mai materializa în fapte. Însă, această tentativă de ignorare a obsesiilor nu face decît să crească senzaţia de stres şi anxietate. Într-un final, tocmai pentru a diminua senzaţia de stres, aceste persoane vor recurge la acte repetitive. Merg mereu pe partea stîngă a drumului pentru că partea dreaptă aduce ghinion, nu calc pe capacele de la canal pentru că este semn că ceva rău se va întîmpla, mă spăl de trei ori pe mîini cu săpun, calc de trei ori într-un loc, casc de trei ori deoarece cifra trei este impară şi tot ceea ce fac trebuie să fie realizat de un număr impar de ori etc.
Sună cunoscut? Persoanele care îşi fac cruce cînd ies pe uşă (ba, eventual, nu uită nici să calce mai întîi cu dreptul), sau folosesc mereu cifra "3" (gîndidu-se la Sfînta Treime) sau spun aceeaşi rugăciune în fiecare seară ("Tatăl nostru") şi se trezesc disperate dacă, vai, au adormit uitînd să-şi facă ritualul. And so on, and so on.

Schizofrenia este o boală mintală din categoria psihozelor endogene. Caracteristică este apariţia unor manifestări psihopatologice majore, cum sunt halucinaţii, deliruri, turburari formale de gîndire, tulburări afective, dezorganizarea personalităţii.
A te simţi urmărit, privit (Dumnezeu e cu ochii pe tine), a vorbi de unul singur (rugăciunea), a te simţi ameninţat (Diavolul încearcă să te "corupă"), a te chinui singur (postul), tulburări de gîndire (Dumnezeu e drept, e bun, şi cînd face rău), iluziile (lucruri banale sunt interpretate drept semne divine) delirul (a se vedea reacţia multor credincioşi la vederea moaştelor) sau chiar a "vedea" îngeri (halucinaţii) sunt toate caracteristice schizofreniei!
Întemeietorii marilor religii, cel mai proabil, sufereau de schizofreniei paranoid-narcisistă şi chiar epilepsie. Nu toţi credincioşii sunt automat schizofrenici, dar toţi schizofrenicii chiar sunt credincioşi! Iar apartenenţa la o religie, oricare ar fi aceea, reprezintă un teren propice pentru apariţia, dezvoltarea şi întreţinerea schizofreniei.

Există cel puţin două fobii care însoţesc credinţa în Dumnezeu:
Tanatofobia - o teamă faţă de moarte nejustificată şi intensă.
Aici, religia are efectul unui calmant. Şi ca orice calmant, se poate transforma foarte uşor în drog. Adică da, vei muri, dar totodată vei continua să trăieşti sub forma unui suflet (sau te vei reîncarna). Da, n-o să-i mai vezi pe cei dragi, însă numai pentru o vreme (vă reîntîlniţi, la o cafea, pe "lumea cealaltă").
Dacă subiectul ar accepta inevitabilitatea inexistenţei, ar intra în disperare.

Peciatifobia - teama de a nu păcătui (dezvoltată pe parcurs). Auzim îngrijorător de mulţi oameni spunînd "mi-e frică de Dumnezeu". Şi oamenii ăştia chiar trăiesc cu frica-n sîn, că vine Doamne-Doamne şi le dă-n cap pentru fiecare greşeluţă.

Suplimentar, aş suspecta inclusiv existanţa unei forme de phronofobie (teama de a gîndi). Am observat persoane care se tem să răsfoiască pliante pentru alte religii. Sau sunt unii atît de dobitoci încît preferă să citească aceeaşi carte de mai multe ori (să zicem Biblia, că tot suntem într-o ţară majoritar creştină), în loc, pentru cultura lor generală, să citească măcar o dată şi Coranul. Sub dominaţia mirobolantului "crede şi nu cerceta", există teama de ce ar putea descoperi, ce ar putea gîndi. Nu cumva să fie "fraierit" de alte religii. Iar asta ascunde o puternică slăbiciune, nesiguranţă, neîncredere.
Şi eremofobia (teama de singurătate) mai poate juca un rol, de la caz la caz, determinant. Religia crează iluzia că cineva este lîngă tine, protejîndu-te de "cele rele". Iar aici, Dumnezeu este "prietenul imaginar" din copilărie.

Richard Dawkins: Pacientul este constrîns de convicţia interioară şi convingerea că ceva este adevărat sau bun sau virtuos, o convicţie care nu derivă din raţiune sau motivaţie, dar care, oricum îl face să se simtă total mulţumit şi convins. Numim această convicţie credinţă (religioasă). Pacientul consideră o virtute faptul că a sa convicţie nu are niciun suport raţional sau logic. De asemenea, consideră că este cu atît mai bine cu cît nu există acest suport. Pacientul se comportă intolerant cu vectorii credinţelor rivale, în cazuri extreme omorîndu-i sau instigînd la moartea acestora. În acelaşi timp, este ostil şi cu oameni care au suferit de aceeaşi credinţă şi apoi s-au vindecat.

E frapant modul în care o persoană religioasă alege să-şi ignore propria raţiune, propriul discernămînt, de dragul credinţei. Un test simplu: Se ia întrebarea "De ce se nasc unii copii cu handicap sau diverse boli?" Un răspuns frecvent ar suna ceva de genul "plătesc pentru păcatele părinţilor". Îmi spunea cineva, nu demult, că s-ar răspunde pentru păcate pînă la a şaptea generaţie. Şi atunci zicem aşa: Ce ar fi ca atunci cînd un om săvîrşeşte o crimă, să răspundă o rudă în locul său? Asta e justiţia divină? Dar nu, ar fi prea greu de acceptat consecinţele psihoemoţionale ale unor idei precum inexistenţa lui Dumnezeu sau nepăsarea lui faţă de om, sau lipsa dreptăţii.
Alt exemplu. Un credincios, cînd i se întîmplă un lucru bun, spune că l-a ajutat Dumnezeu, care, deci, există. Dacă, în schimb, i se întîmplă ceva rău, Dumnezeu l-a "testat" şi, deci, există. Adică oricum am da-o, nu-l scoţi dintr-ale lui.
Povestea din Biblie în care Avraam, auzind vocea lui Dumnezeu, merge să-şi omoare copilul, este pentru nebuni (că un om sănătos nu ar putea gîndi aşa) plină de virtuţi şi morală. Şi-n ziua de azi sunt părinţi care-şi omoară copiii motivînd ca aşa le-a cerut Dumnezeu (ori că era încarnarea Diavolului). Diferenţa e că-n zilele noastre a mai auzit lumea de boli psihice. :)

Cu toate că religiile, în marea lor majoritatea se autoproclamă morale, etice, drepte, cu toate că (cică) ar învăţa iubirea semenilor, adepţii lor sunt, cel mai adesea, mari egoişti. Egoismul şi egocentrismul se vede în maniera nesimţită de a acţiona în raport cu Dumnezeu. Cum poţi să te rogi să iei un examen la şcoală, cînd copiii mor de foame în Africa? Ori îl crezi pe Dumnezeu complet retardat (nu vede suferinţele altora), ori eşti egoist şi-ţi pasă doar de tine. Să rezolve Dumnezeu bolile, oamenii fără adăpost, copiii din Somalia şi abia apoi o să aibă timp de altele. Deci orice om care se roagă pentru el, este un om eminamente egoist!

Vin şi cu un exemplu concret. Un personaj grobian al plaiurilor mioritice: George Becali. Nici nu mai ştiu de cîte ori l-am auzit făcînd afirmaţii de genul "Steua a pierdut pentru că Dumnezeu a vrut să-MI dea o palmă" sau "a cîştigat greu echipa, pentru că Dumnezeu a vrut să MĂ ţină în suspans". Dar de ce nu ar fi vrut Dumnezeu să "dea o palmă" altui suporter? Dumnezeu decide rezultatele Stelei în funcţie de păcatele lui Becali? Să-mi aducă cineva argumente, că ăsta nu este egocentrism neobrăzat. Iar egocentrismul şi orgoliul nejustificat sunt căi certe către paranoia.
Şi un exemplu din viaţa de zi cu zi. Un om care crede că plouă pentru că el s-a rugat să plouă, înseamnă că trăieşte cu impresia că lui Dumnezeu i se rupe de cei care s-au rugat să nu plouă, deci întregul univers se învîrte în jurul lui...

Vine acuma Crăciunul şi ne apucăm de sacrificat porci pentru zei. Dar e okay... Şi chiar dacă nu e, dacă religia spune că e, atunci e. Creierul a obosit de la atîta odihnă...
Trist!

P.S.: Recomand bestseller-ul "Himera credinţei în Dumnezeu" (Richard Dawkins, Ed. "Curtea Veche")

marți, 30 noiembrie 2010

Cele mai frecvente 50 de agramatisme


GREŞIT -> CORECT

aşează -> aşază
afoană -> afonă
aibe -> aibă
albitru -> arbitru
amîndorura -> amîndurora
asterics -> asterisc
atu -> atuu
bagabont -> vagabond
cearceaf -> cearşaf
celălant -> celălalt
complect -> complet
covertură -> cuvertură
creem -> creăm
desconspirare -> deconspirare
dezăpezire -> deszăpezire
dragile -> dragele
fierăstrău -> ferăstrău
frimituri -> firimituri
ghenă -> gheenă
ghiuvetă -> chiuvetă
idea -> ideea
şifonier -> şifoner
ţigare -> ţigară
înşeală -> înşală
juristprudenţă -> jurisprudenţă
juritic -> juridic
macheaj -> machiaj
marfar -> mărfar
maseor -> maseur
măta -> mă-ta
mingii -> mingi
moto -> motto
mucegai -> mucigai
muşchiulos -> musculos
opsaid -> ofsaid
ordinei -> ordinii
plover -> pulover
preerie -> prerie
propietate -> proprietate
repercursiune -> repercusiune
respectuasă -> respectuoasă
rezidu -> reziduu
sanda -> sandală
sectembrie -> septembrie
snoabă -> snobă
tăntălău -> tontălău
treling -> trening
vendicativ -> vindicativ
vroiam -> voiam
zii -> zi-i

marți, 23 noiembrie 2010

Şcoala românească - Fabrică de tîmpiţi

Motto: Educaţia este procesul prin care o grămadă de prejudecăţi îţi sunt vîrîte pe gît (Martin Fischer)

Nu mă pot pronunţa asupra sistemelor de învăţămînt din alte state pentru că dacă nu cunosc, e mai bine să tac. De aceea voi vorbi strict despre cel autohton.
Îmi amintesc cum în clasele mici ni se spunea că învăţătoarea este o a doua mamă. Şcoala ar trebui să fie o extensie a educaţiei de acasă. Şcoala ar trebui să ne pregătească pentru viaţă. Dar asta e teorie...

Se pune accentul pe redare, nu pe înţelegere
Este cerută memorarea unor definiţii cuvînt cu cuvînt, cînd asta nu ar presupune altceva decît să fii papagal. Şi papagalul, pasărea, poate reda anumite cuvinte pe care le aude, uneori chiar expresii. Dar asta nu înseamnă că le înţelege.
Să dau un exemplu. În liceu aveam 2-3 colegi atît de reduşi psihic, încît atunci cînd copiau după mine, nu erau capabili măcar să schimbe două cuvinte, să găsească nişte sinonime, să facă o inversiune. Copiau aproape la virgulă, din două motive:
1.Aşa au fost învăţaţi, să redea cuvînt cu cuvînt, asemeni unei benzi de magnetofon. Fără a trece informaţia printr-un filtru propriu, care dacă nu e dezvoltat în copilărie, nu are cum să mai apară în viaţa de adult (e ceva gen "use it, or lose it").
2.Sunt obişnuiţi ca asta să aştepte profesorii. Sunt obişnuiţi să nu li se ceară să gîndească (şi se obişnuiesc aşa... without brain function).

Se pune accentul pe cantitate şi nu pe calitate
Se predau o grămadă de inutilităţi - Nu vor folosi niciodată nimănui, în loc să se insiste pe elementele esenţiale. E mai bine să stăpîneşti două lucruri, dar bine, decît să ştii din toate cîte... nimic!
Se stă prea multe ore la şcoală - Nu mi se pare normal ca un copil din clasele I-IV să stea 6 ore la şcoală. 6 ore poate sta un adult la muncă, în niciun caz nu poţi cere asta unui copil.
Se dau teme inutile - Temele nu îşi au rostul! E de ajuns cît înveţi la şcoală, timpul liber trebuie să fie al tău. Dacă nu ai înţeles ceva la predarea din clasă, nu ai cum să înveţi de unul singur, acasă.
Se dau teme în vacanţe - Şi mai rău. Un adult aflat în concediu, trebuie să mai îndeplinească vreo sarcină de la serviciu? Atunci cum se poate cere unui copil să rezolve nu ştiu cîte probleme de matematică şi să citească nu ştiu cîte romane?

Se crează o competiţie inutilă
Încă din primele clase, sau chiar de la grădiniţă, eşti pus în competiţie cu ceilalţi. Un lucru foarte grav, care te poate determina ca mai tîrziu să te pui singur în competiţie cu alţii şi să ajungi să ai dezamăgiri, depresii. Să ne uităm la cazul multor fete care nu arată ca modelele impuse de societate şi care sunt afectate pe partea psihică. De multe ori se spune că mass-media e de vină, dar nu e aşa. Mass-media doar dă "modelul". Comparaţia are loc în mintea privitorului. Dacă nu ar exista televiziunea, tot ar exista comparaţii cu vecinele, colegele. E fix aceeaşi chestiune.
Singura competiţie este cu sine. Mereu va exista unul mai frumos, unul mai deştept, unul mai atletic. Nu le poţi avea pe toate, concentrează-te pe înclinaţiile, pasiunile, calităţile pe care le ai, şi dezvoltă-le. Nu este posibil ca cineva să nu se priceapă la nimic şi să nu-l atragă nimic.

Se predă religie (Îndoctrinare religioasă)
Un lucru foarte grav. În primul rînd, se crează o contradicţie absurdă între ce se învaţă la biologie (omul se trage din maimuţă) şi ce spune religia (omul are un creator). Mi se pare că suntem dacă nu pe primul, oricum, pe unul dintre primele locuri în Europa la ignoranţă (nu am am auzit de evoluţie).
I se impune copilului o religie, în loc să i se dea oportunitatea de a alege (alta sau niciuna). Nu prea se face Istoria Religiilor, cum ar fi fost, poate, acceptabil, ci se predă direct o singură religie. Care duce la fanatism religios şi intoleranţă.
Este un lucru îngrijorător cînd musulmanii, de exemplu, sunt invitaţi de profesori să iasă din clasă, dacă nu vor să ia parte la ceva la care nu pot fi obligaţi. Astfel li se induce şi lor, dar şi colegilor lor, ideea că sunt diferiţi, şi că nu au ce căuta printe oamenii "normali".

Şcoala face şi bine, e nevoie de educaţie, dar face şi la fel de mult rău. Iar rezultatele se văd într-o societate bolnavă. Suntem pe locul 2, în Europa, la consumul de alcool (după Irlanda, dar înaintea Rusiei). Cred că suntem pe locul 1 la violenţa în familie. Ne întrebăm cum reuşim să ne alegem mereu conducători nenorociţi, unde îi găsim. Îi găsim printre noi şi noi îi alegem. Îi alegem pentru că sunt la fel ca noi. Nici mai buni, nici mai răi; doar la fel. Geniile care ajung la NASA ori iau premii la Cannes sunt excepţiile. E o masă de oameni proşti, incapabili să dezvolte o personalitate proprie, incapabaili să emită idei, concepte. Cărămizi într-un zid fără culoare. Prizonieri într-o închisoare invizibilă.

joi, 18 noiembrie 2010

The Best of Eurovision 2001-2010 (My Top 50)



În ordine alfabetică:
Arsenium feat. Natalia Gordienko & Connect-R - Loca
AySel & Arash - Always
Beth - Dime
Christina Chanée & Tomas N'evergreen - In A Moment Like This
Daz Sampson - Teenage Life
Deep Zone & Balthazar - DJ, Take Me Away
Dima Bilan - Believe
Dima Bilan - Never Let You Go
DJ Bobo - Vampires Are Alive
Elena Gheorghe - The Balkan Girls
Eva Rivas - Apricot Stone
Fame - Give Me Your Love
Friends - Listen To Your Heartbeat
Giorgos Alkaios & Friends - Opa!
Hadise - Düm Tek Tek
Hanna Pakarinen - Leave Me Alone
Helena Paparizou - My Number One
Hera Bjork - Je N'ai Sais Quoi
Jemini - Cry Baby
Jessica Garlick - Come Back
Kalomoira - Secret Combination
Karolina - Mojot Svet
Kate Ryan - Je T'Adore
Lena Philipsson - It Hurts
Luminita Anghel & Sistem - Let Me Try
Malene - Tell Me Who You Are
Martin Vucic - Make My Day
Max - Can't Wait Until Tonigh
Mihai Traistariu - Tornero
Miodio - Complice
Monica Anghel & Marcel Pavel - Tell Me Why
No Angels - Disappear
Paula Seling & Ovi - Playing With Fire
Ruslana - Wild Dances
Safura - Drip Drop
Sarbel - Yassou Maria
Serebro - Song #1
Sertab - Everyway That I Can
Shiri Maimon - Hasheket Shenish'ar
Sirusho - Qele Qele
Skamp - You Got Style
Sunstroke Project & Olia Tira - Run Away
Susanne Georgi - La Teva Decisió (Get A Life)
Svetlana Loboda - Be My Valentine
t.A.T.u. - Ne Ver', Ne boisya
Tom Dice - Me And My Guitar
Urban Trad - Sanomi
Waldo's People - Lose Control
Wig Wam - In My Dreams
Yohanna - Is It True

marți, 16 noiembrie 2010

I Believe

Motto: Cît trăiesc, sper (Plinius Senior)

De multe ori, ca ateu, mi s-a întîmplat să fiu întrebat în ce cred. Şi răspunsul era "în nimic" sau "în mine". Dar mereu am ştiut, deşi n-am arătat, că something's wrong about that. Cei care spun că, pînă la urmă, trebuie să crezi în ceva, se pare că au cam avut dreptate... Nu poţi să crezi în nimic, că dacă crezi în nimic, eşti nimic.

Dacă m-ar întreba cineva, acum, în ce cred, răspunsul ar veni natural "într-o prietenie". O prietenie în care am crezut cu toată fiinţa, la care m-am raportat şi care a fost... refugiul meu. Fix la fel ca atunci cînd oamenii, aflaţi la ananghie, se-ntorc la religie şi devin subit mai credincioşi. Dacă aveam o problemă, un necaz, mă consolam cu ideea că, cel puţin, există acea prietenie. O prietenie pe care, din păcate, nu am ştiut să o preţuiesc la adevărata valoare. Oare de ce, de atîtea ori, trebuie să pierdem mai întîi un lucru pentru a ajunge să-i înţelegem, pe deplin, însemnătatea?

De multe ori, în discuţiile mele despre religie, Dumnezeu, ştiinţă, am întîlnit un răspuns pe care nu l-am înţeles, pînă de curînd. Indiferent de forţa argumentelor aduse, mulţi oameni îşi motivează credinţa prin "am nevoie să cred". O nevoie pe care multă vreme am considerat-o complet cretină şi iraţională. Şi chiar dădeam un exemplu, aici:
"Matrix" este un film nu de acţiune, ci de filosofie. Există o scenă, la un moment dat, în care Morpheus îi oferă lui Neo două pilule. Una albastră şi alta roşie. Dacă o alege pe cea albastră, revine în Ţara Minunilor şi trăieşte în continuare o minciună frumoasă. Dacă o ia pe cea roşie, în schimb, se trezeşte la o realitate mai dură decît orice închipuire.
Întotdeauna am spus că eu aş lua pastila roşie, pentru că sînt puternic şi pot accepta un adevăr, indiferent cît de dur ar fi. Hahaha. Uşor mai e să ne lăudăm singuri, cîteodată.

De ce ajung oamenii să creadă în lucruri, aparent, iraţionale? De ce dacă e un meci Brazilia versus România, unde toate datele arată că Brazilia ar trebui să zdrobească România, vor exista mulţi suporteri români care chiar vor crede că se poate produce un "miracol"? Poate pentru că o altă caracteristică foarte puternică a omului este că speră. Cea mai puternică armă a omului este speranţa.
Şi cu cît speranţa acelui suporter este mai mare, cu atît ajunge mai mult chiar să creadă că e posibilă o surpriză.

De ce un om pe care l-am cunoscut, şi care avea soţia bolnavă de cancer (i se mai dădeau maxim 6 luni), a continuat să creadă pînă în ultima clipă, că o va mai vedea sănătoasă? Pentru că speranţa lui, dorinţa lui, era mai mare decît a tuturor celorlalţi. Speranţa vine din dorinţă, iar credinţa din speranţă.

Tocmai de aceea, chiar dacă toată lumea mi-ar spune că it's over, eu continui să cred în acea prietenie. Am considerat că ne certăm, ne-mpăcăm, dar orice ar fi, rămînem prieteni. Iar creierul îmi spune ce consideră logic, dar inima îmi spune ce vrea ea. Şi într-o luptă creier - inimă, inima are mereu cîştig de cauză.

Sentimentele pozitive sunt, tot timpul, mai puternice decît cele negative. Chiar dacă de multe ori suntem conduşi de ură, invidie, sete de răzbunare, duşmănie ş.a.m.d. pînă la urmă, toţi căutam reconcilierea, pacea, iertarea. Pînă şi un criminal, speră, dacă este religios, că Dumnezeu îl va ierta şi îl va primi în rai. Găseşte el nişte pseudo-motivaţii de genu' "răul e în ADN-ul omului" sau "societatea m-a împins la rău" sau altele. Dar puţini sunt cei care chiar vor accepta că merg în iad, indiferent de ce ar fi făcut în viaţa lor.

Care este opusul speranţei? Opusul speranţei, antonimul ei, este disperarea. Obişnuiam să spun "cel care speră, moare disperat" (nici nu mai ştiu de cîte ori am zis-o). Ei bine, eu nu ştiu cum moare cel care speră, dar ştiu cum trăieşte cel care nu speră! "Cine speră, nu disperă" - pare o vorbă mult mai înţeleaptă.
La fel sper şi eu, că va veni o zi în care părţile negative vor rămîne în urmă, "păcatele" vor fi iertate, iar prietenia aceea va avea forţa pe care cred eu că o are, şi pe care vreau eu să i-o dau, să iasă din nou la lumină.

Aş putea face o prezumţie şi să spun că ceea ce e foarte posibil să gîndeşti acum, nu e adevărat. Deşi în multe privinţe ai avut dreptate, doar că mi-a luat prea mult să-mi dau seama. Ar putea părea un caz tipic în care prietenia dintre un băiat şi o fată e stricată de o dorinţă unilaterală de a fi ceva mai mult. Şi eu am luat în calcul varianta. Recunosc. Pentru că altfel nu-mi puteam explica de ce să doară atît pierderea unei prietenii, cînd s-au mai pierdut şi altele. Cînd în viaţă, inevitabil, prietenii vechi sunt înlocuite de unele noi. E un proces firesc. Cînd termini şcoala generală, îţi propui să păstrezi relaţiile de prietenie pe care le-ai legat, dar timpul face ca unele feţe să fie uitate şi înlocuite de noi prietenii legate la liceu, de exemplu (care, la rîndul lor, nu vor fi veşnice - decît f. rar).

Cel mai dureros este cînd pierzi un lucru la care ţii şi pe care l-ai avut în mînă. Este un sentiment sfîşietor, pe care nu-l doresc nimănui. Mult mai dureros decît pierderea unui lucru pe care, okay, poate l-ai dorit, dar nu l-ai avut niciodată. De fapt, nu poţi pierde ceva ce nu ai avut, in the first place.
Un om care şi-a dorit un copil, dar nu l-a putut avea, cu siguranţă va suferi. Va suferi enorm, e un vis neîmplinit. Dar tot va suferi infinit mai puţin decît altul care a avut un copil, dar l-a pierdut. Un om născut orb va suferi că nu se poate bucura de viaţă ca toţi ceilalţi, dar infinit mai puţin decît un altul care şi-a pierdut vederea pe parcurs. Cel din urmă nu se va obişnui niciodată cu ideea... You get my point. Poţi să regreţi ceva ce nu a putut fi, dar pînă la urmă poţi să şi admiţi că pur şi simplu nu a fost să fie...

Iubirea se împarte în mai multe tipuri. Există iubire de mamă, de fiică, de prieteni, de soţ ş.a. Dar eu cred că mai există şi altceva. Şi e o idee care habar n-am dacă există în filosofie sau în orice altceva, dar dacă nu există, lansez eu conceptul. Consider că există şi o "iubire supremă", cum am denumit-o eu. Una care le înglobează pe toate celelalte, doar că e mult mai puternică. Probabil că această "iubire supremă", atunci cînd apare (posibil să nu existe la toată lumea), apare sub forma dragostei de Dumnezeu. Am auzit mulţi oameni spunînd Dumnezeu e pe locul 1, familia pe locul 2. De fapt parcă e şi un fel de pildă în biblie, în care unei femei i se cere să renunţe la ce are ea mai de preţ pentru Dumnezeu. Femeia îşi ia copilul, merge cu el într-un loc anume şi tocmai cînd se pregătea să-i facă felu', intervine Dumnezeu care o opreşte (voia să vadă cît îl iubeşte). Am citit biblia pe la 12-13 ani, nu mai ţin minte prea bine... Poate greşesc şi o fi o poveste din altă religie, dar asta contează mai puţin către deloc.

Mi-ai arătat un drum pe care nu îl cunoşteam, după care mi-ai dat drumu' la mînă şi mi-ai spus "mergi tot înainte". Vreau să urmez acel drum, dar nu aşa... Şi e ciudat că multe dintre lucrurile pe care le-am spus aici, le-am realizat abia în ultimele zile. Mult mi-a mai trebuit! (retard)

Viaţa este scurtă... Am o singură întrebare. O întrebare care nu ştiu dacă va ajunge la tine. N-am idee dacă ştii că am un blog sau dacă ai intrat vreodată. Dar dacă ar fi să primesc cîndva, oricînd, un răspuns pozitiv, sigur că ar fi binevenit. Mai bine mai devreme decît mai tîrziu, dar niciodată nu va fi prea tîrziu.
Am considerat mult timp că în orice relaţie, de orice tip, atunci cînd se termină, minim una dintre părţi lasă o portiţă deschisă. O portiţă care, după o vreme, se va închide. Aşa cum am crezut că se va închide şi acum, dar nu a fost aşa. Nu poate fi aşa.
Pornesc de la afirmaţia ta "în fiecare om există şi ceva bun" şi-ţi pun o întrebare cît se poate de simplă: Vrei să mai fim amici? (sau mini-amici, sau măcar mini-mini-amici)

NOTĂ: Ştiu că pentru mulţi este inacceptabilă comparaţia dintre dragostea de Dumnezeu şi cea pentru "bieţi" muritori. Am făcut multe trimiteri la religie... Numai că nu toţi avem chef să iubim un "concept", o existenţă nedefinită. Şi nu zic mai mult, că n-am chef acuma să critic religia, tocmai cînd i-am mai înţeles cît de cît modul de funcţionare. Mesajul e pentru o singură persoană şi ideal ar fi ca ea să-l înţeleagă.

marți, 9 noiembrie 2010

Trandafir înfipt în inimă

Motto: Ştie ce este iubirea numai acela care iubeşte fără speranţă (Friedrich Schiller)

Nu mi s-a dat voie să respir şi nici n-am vrut
Am sperat să uit, dar nu s-a putut
Am crezut că dacă fug, totul va fi bine
Aş fi vrut să rup o parte din mine
Imagini vechi, în minte, mi se frîng
Nu mai am lacrimi să te plîng...

Iluzii deşarte, stau cap de listă
Nu vreau să mai caut ce nu există
Încerc să găsesc o cale, o evadare
Ca şi cum luna ar vrea să fugă de soare
Cad în aceeaşi capcană, fără nicio scăpare
În fiecare zi, acelaşi vis, de mii de ori moare.

Nici acum nu ştiu, de fapt, ce s-a întîmplat
Cine a greşit şi cine e perfect, încă n-am aflat
"Ce cîştigi dacă plîngi", întrebă ea
Neştiind că nu mai e nimic de cîştigat...
E o povară prea crudă, prea grea
E un destin ce mă strigă neîncetat.

Eşti ca un trandafir înfipt în inimă
Şi-s fără speranţă, a sorţii victimă
Din ce era, nu mai e nicio fărîmă
Ci o-ntrebare doar, ultimă enigmă
De ce nu ai iertat atunci, odată
De ce ai spus "niciodată"?

vineri, 24 septembrie 2010

Galaxia Imbecililor a implodat!

Motto: Cu prostia, înşişi zeii se luptă în zadar! (Schiller)

În sfîrşit, s-a dus dracului forumu' lu' Mămăruţă.

Cunoscut iniţial drept "Garsoniera lui Măruţă" (sau Garso'), forumul sturlubaticului prezentator TV, a cunoscut diverse nivele de activitate. La apariţie, în vara lui 2005, a avut mare succes. Copii, adolescenţi, tineri, votau disperaţi hitu' verii (unii de pe cîte 20 de conturi) ori se rugau de grăsuţ să aducă formaţia preferată în emisiune. Rătăcită printre tineri, mai era şi o mumie prăbuşită, da' o iertăm, că de la o anumită vîrstă se instalează scleroza, senilitatea... demenţa.

Cam din vara lui 2005, pînă în vara lui 2006 (inclusiv), a fost perioada cea mai bună. Dac-ar fi să mă raportez doar la segmentul de divertisment, era cam pe locul 3, după Acasă şi Apropo (dacă nu chiar pe 2!). 2006-2007 a fost o perioadă de declin, dar încă acceptabilă. În sensul că dacă plecau 3 deştepţi, mai veneau doi proşti, da şi-un deştept! Lucrurile s-au schimbat din vara-toamna lui 2007, cînd raportul a devenit 3 proşti la un deştept (şi ăla prost, că mai stă printre dobitoci). 2008 - idem sfîrşitul lui 2007.
2009 a fost Anul Rataţilor. În rolurile principale, Afrokkt (El Princípe dé Onanía), Ice_Fraiera (Cap-de-Carton) şi PuT-Zin' Handicapată (Zîna Fecalelor).
În anul curent, 2010 (în caz că aţi pierdut noţiunea timpului sau sunteţi călători prin timp ) singurii utilizatori activi au fost Google Bot şi Yahoo Bot.

Ca orice galaxie, Galaxia Imbecililor a avut şi sori în jurul cărora orbitau jeguri cosmice şi comete rătăcite; şi supernove ori pulsari "acoperiţi" de praf (în ochi) cosmic.

Ş-am încălecat pe-o căpşună, şi v-am mai tras-o o dată-n gură!

duminică, 25 aprilie 2010

O mie de motive pentru a-ţi lua un animal de casă

1.Ai un prieten de nădejde
Ai garantat un prieten de încredere care nu te va trăda. Legătura dintre om şi animal, după cum s-a dovedit în atîtea rînduri, poate fi foarte strînsă şi poate dăiuni perioade lungi de timp.

2.Ai o familie mai unită
Animalul de companie va deveni un adevărat membru al familiei. Şi nu doar atît. Va strînge legăturile dintre membrii familiei, întrucît toţi îl vor îndrăgi.

3.Înveţi să fii responsabil
Dacă uiţi să-l hrăneşti, va muri. Recomandat, în special, copiilor. Vor aprecia altfel eforturile părinţilor şi, totodată, vor înţelege că aşa cum îşi pierd într-o zi animalul preferat, într-o zi cumplită, vor pierde şi persoanele dragi…

4.Înveţi să fii altruist
Obijnuindu-te să-ţi împarţi pacheţelu' cu animalul de companie, descoperi că egoismul şi egocentrismul nu duc la nimic bun. Foarte util pentru cei singuri la părinţi, care riscă să crească crezînd că totul li se cuvine.

5.Micşorezi sau elimini complet stresul
Drăgălăşenia acestuia, similară unui bebeluş, îţi va aduce un zîmbet pe buze în fiecare zi. Viaţa ta capătă culoare. Cum mai poţi fi supărat?

6.Nu ai timp să te plictiseşti
Te poţi juca oricînd cu animăluţu' tău, nu mai ai de ce să te uiţi pe pereţi. Chiar cînd tu nu ai chef de el, are el de tine, iar pofta vine mîncînd.

7.Eşti mai aproape de Natură
Omul este parte integrantă a Naturii. Depărtarea de floră, faună, traiul printre betoane, nu fac decît să transforme omul, să îi vicieze adevărata natură.

8.Devii mai îngăduitor, înţelegător, tolerant
La fel cum animalul greşeşte, la fel şi oamenii. Trecînd cu vederea micile pozne ale animalului îndrăgit, îţi va fi mai uşor să accepţi că şi omul este supus greşelii.

9.Treci mai uşor peste eşecuri şi deziluzii
Nu ai obţinut slujba dorită? Prietenii te-au uitat, cu părinţii nu te înţelegi?! Oh, well, tovarăşul necuvîntător e tot lîngă tine.

10.Face bine la sănătate
Fapt dovedit ştiinţific, torsul pisicilor ajută inima. Cînd ai o fiinţă fericită lîngă tine, sigur că acel sentiment ţi se transmite, se transmite celor din jur.

Restu', pînă la 1000, vă las pe voi să completaţi.

Oamenii buni, oamenii sufletişti iubesc animalele. Cei care se plîng că, vai, mai sparg prin casă sau mai fac mizerie, sunt nişte cretini. La fel şi copiii, dar ce să le faci, să-i arunci de la fereastră? Cu animalele te "antrenezi" şi pentru a fi părinte, de ce nu?!
Sigur că poţi avea un animal de companie inclusiv la bloc. Cine crede altceva, e un tîmpit.

Ame, sper să nu te superi c-am pus poză cu tine, da' mi s-a părut sugestivă.